În visul meu.

Poate că imaginea arată totul , poate că nu. Sunt rătăcită în vise , rătăcită şi în lumea reală...
În visul meu: Eu păşesc slab dar puternic pe un culoar luminat şi alerg spre el . Îl cuprind în braţele mele firave şi îi simt căldura pătrunzându-mi corpul. Trag uşor de căptuşeala jachetei lui şi încerc să nu devin depresivă. 
Zâmbesc ca un copil , primesc un sărut şi continui să îl ţin de jachetă cu forţă de copil. Mă cuibăresc din ce în ce mai mult la braţele lui şi îi şoptesc : Nu mai vreau să plec acasă. El de asemenea zâmbeşte mulţumit şi îmi răspunde: Nu mai pleca... 
Totul se petrece rapid , dar pentru mine aceea rapiditate nu există... Simt că sunt ore atunci când stau în "jacheta" lui.

În lumea reală: Sunt o străină , privesc în jur mulţimea ce-mi este prietenă , prietenii... toţi spun că mă cunosc , dar defapt sunt o străină şi pentru ei. 
De data aceasta privesc înainte , văd , simt , nu mai zâmbesc cu adevărat. Numai e ca în visul meu în care făceam ceea ce doream. Acum păşesc pe cărămidă , pe o construcţie brută. 
Poate că acum nu mai am curajul să merg la el şi să fac ceea ce fac în vis.
Acum privesc subtil printre gene şi tac , nimic nu mai contează , mă aşez încet jos printre restu , zâmbesc - râd ca un copil , părând fericită , simţindu-mă bine , arucându-mi către el din când în când o altă privire dulce şi subtilă pentru al mai studia.
Noaptea s-a lăsat , noi încă suntem acolo , mă uit spre apus , luna a răsărit , pustiu totul? Nu , totul începe să fie din ce în ce mai agitat. Dar eu tot vreau să fiu acolo , la pieptul lui să-i simt buzele ...
Dar nu aştept decât să vină  noaptea să mi te răpească , o dată cu mine ...